Economist englez: Merkel a făcut mult mai mult rău Uniunii Europene decât oricare alt politician al său

Pe măsură ce procesul dezintegrării Uniunii Europene devine din ce în ce mai serios, cine poate asigura leadership-ul necesar pentru salvarea acestui proiect?

Cancelarul german Angela Merkel este văzută drept prima persoana capabilă să răspundă faimoasei întrebări a lui Henry Kissinger ce viza alianța occidentală: ”Care este numărul de telefon al Europei?”. Totuși, în cazul în care numărul de telefon al Europei are prefix german, o să ne răspundă căsuța vocală: ”Nein zu Allem”. Aceasă formulare – ”Nu, întotdeauna” – a fost folosită recent de Mario Draghi, Președintele Băncii Centrale Europene, pentru a descrie răspunsul standardizat al Germaniei în fața tuturor inițiativelor destinate consolidării economiei europene.

“Merkel a făcut mult mai mult rău Uniunii Europene decât oricare alt politician al său”

Un exemplu clasic a fost dreptul de veto folosit de Angela Merkel cu privire la propunerea Prim-ministrului italian, Matteo Renzi, de a finanța programe pentru refugiați în Europa, Africa de Nord și Turcia prin emiterea de obligațiuni UE, o idee ce părea eficientă la acel moment — care presupunea costuri scăzute și care fusese deja sugerată de finanțiști de seamă, precum George Soros.

Refuzul arogant al lui Merkel de a lua măcar în considerare interesele generale ale Europei, atunci când amenință popularitatea națională a acesteia, a devenit un coșmar recurent pentru toți ceilalți lideri europeni.

Acest refuz nu are la bază doar politici economice și de imigrație, ci și atitudini agresive față de Grecia, subvențiile acordate pentru industria cărbunelui, susținerea producătorilor germani de automobile (cu problema emisiilor de noxe), servilismul la adresa Turciei în chestiunea libertății presei și slaba gestionare a prevederilor acordului de la Minsk ce vizează Ucraina.

Cu alte cuvinte, Merkel a făcut mult mai mult rău Uniunii Europene decât oricare alt politician al său, declarându-și, în același timp, dragostea pentru ”proiectul european”.

Italia a pornit o rebeliune tăcută care o poate aduce în fruntea UE

Însă către cine să se îndrepte acum privirea unei Europe deziluzionate și dezamăgite de leadership-ul german? Candidații evidenți nu pot sau nu doresc să preia rolul Germaniei: Marea Britanie s-a autoexclus; Franța e paralizată până la alegerile prezidențiale de anul viitor, posibil chiar și după; iar Spania nu poate nici măcar să formeze un guvern.

N-ar mai rămâne pe listă decât Italia, o țară ce a dominat politica și cultura europeană o bucată bună a istoriei sale și care este tratată acum drept o țară periferică. Însă Italia își reia încet-încet rolul istoric de sursă a celor mai bune idei europene și de lider în privința adoptării deciziilor politice și, ce e mai surprinzător, a celor economice.

Transformarea de către Draghi a BCE în cea mai creativă și proactivă bancă centrală reprezintă exemplul cel mai grăitor venit în sprijinul celor afirmate mai sus. Programul uriaș de relaxare cantitativă promovat de către Draghi, în ciuda opoziției germane, a salvat moneda euro ocolind reglementările Tratatului de la Maastricht cu privire la monetizarea și mutualizarea datoriilor guvernamentale.

Luna trecută, Draghi a fost primul președinte al unei bănci centrale care să ia în serios ideea distribuirii directe a banilor de la Banca Centrală către rezidenții zonei euro. Liderii germani au avut reacții furibunde și l-au atacat pe Draghi pe criterii naționalistice și personale.

Într-un plan mai puțin vizibil, Italia însăși a pornit o rebeliune tăcută împotriva principiilor economice pre-Keynesiene, promovate de guvernul Germaniei și de către Comisia Europeană. În cadrul consiliilor UE și la întrunirea de luna aceasta a Fondului Monetar Internațional în Washington, Pier Carlo Padoan, ministru de finanțe al Italiei, a subliniat din nou, pe un ton mai vehement și mai coerent decât al altor lideri europeni, nevoia de stimuli fiscali pentru UE.

Mai mult decât atât, Padoan a început deja implementarea unor stimuli fiscali prin reducerea nivelului taxelor și prin adoptarea și respectarea unui plan de cheltuieli publice, în ciuda insistențelor germanilor și ale Comisiei Europene de a restrânge cheltuielile bugetare.

Ca urmare a acestor măsuri, încrederea mediului de afaceri și a consumatorului în statul italian a atins cel mai înalt nivel din ultimii 15 ani, condițiile de creditare s-au îmbunătățit, iar Italia este singura țară din grupul G-7 de la care FMI se așteaptă să aibă o creștere economică mai mare pentru anul 2016, față de 2015 (deși aceasta se va situa în jurul procentului de 1%).

Padoan a creat recent și un parteneriat public-privat destul de inspirat pentru finanțarea unei recapitalizări a băncilor italiene de care era mare nevoie. A lansat această inițiativă fără a aștepta aprobarea din partea oficialilor BCE și UE, care blocaseră deja un plan al ”băncii rele” la presiunile germanilor. Piețele financiare au recompensat imediat Italia pentru bunăvoința de care a dat dovadă, prețul acțiunilor celei mai mari bănci a țării, Unicredit, crescând cu peste 25% în doar trei zile.

Creșterea opoziției Italiei față de dogmele economice ale Germaniei nu este surprinzătoare pentru toți: de la adoptarea monedei Euro, țara a trecut printr-o recesiune continuă.

Italia a luat deciziile corecte

În plus, Padoan, fost director economic al OECD, este singurul ministru de finanțe din cadrul grupului G-7 cu studii și competențe în domeniul economic. El este singurul care a înțeles ce politici fiscale și monetare stau la baza slabei performanțe economice a Europei — și că acestea sunt în mare măsură responsabile pentru tensiunile politice care amenință coeziunea UE.

Renașterea încrederii în sine a Italiei, precum și cea a leadershp-ului italian, pot fi ușor de observat prin politicile interne și internaționale propuse de statul italian. Renzi a fost singurul lider european al cărui partid a avut o cotă mai bună la alegerile pentru Parlamentul European din 2014, față de anii precedenți. De atunci, figura sa domină din ce în ce mai categoric scena politică italiană.

În timp ce amenințările populiste au crescut în Germania, Franța, Spania și Marea Britanie, Italia i-a întors spatele lui Silvio Berlusconi, iar Renzi a contribuit la diminuarea suportului pentru Liga Nordului (partid promotor al federalizării n.r.) și partidul Mișcarea 5 Stele (populist, antiglobalizare n.r.).

Italia a demarat astfel implementarea reformelor administrative, ale codului muncii și din domeniului pensiilor, prin măsuri de neconceput în trecut.

Și în ceea ce privește domeniul afacerilor externe, Italia pare mai hotărâtă. Paolo Gentiloni, ministru al afacerilor externe, are o colaborare strânsă cu predecesorul său, Federica Mogherini, actualul Comisar European pentru Politici Externe, pentru a crea politici mai coerente și mai eficiente în vederea soluționării crizei refugiaților și a problemelor din zona Libiei.

În plus, Italia face eforturi de normalizare a relațiilor cu Rusia (după momentul confruntărilor din Ucraina) și de întărire a colaborării în privința crizei siriene. Această campanie pare că a început să rodească și a condus la ridicarea treptată a sancțiunilor împotriva Rusiei (de la începutul verii).

Date fiind toate eșecurile leadershipului german la nivel european și vidul de putere din celelalte mari națiuni ale UE, decizia Italiei de a ieși la rampă a fost, cu siguranță, cea corectă. Așa cum a precizat și Renzi într-un interviu: ”După doi ani în care doar am ascultat, acum pot și eu vorbi”.

Rămâne de văzut dacă Italia poate forma o coaliție de țări ce susțin progresul economic și pragmatismul politic pentru a detrona conservatorismul și dogmatismul german.

Dar, într-un fel sau altul, economia politică a Europei va trebui să se adapteze noului tip de capitalism global, produs al crizei economice din anul 2008. Cu puțin noroc, o nouă ”specie” de lideri italieni agili și entuziaști vor înlocui dinozaurii germani incapabili, ale căror reguli și doctrine învechite duc Uniunea Europeană spre pierzanie.

SURSA