Un castel din Maramureş, scos la vânzare de la 275.000 de euro

Valoarea imobilului este estimată la 400.000 - 500.000 de euro, transmite Știri.md cu referire la news.ro

Castelul a fost folosit ca reşedinţă de vară de nobilul Géza Teleki (1843-1913) şi fiul lui, Pál Teleki (1879 –1941), conte de Szék, o figură controversată, prim-ministru al Ungariei în perioadele iulie 1920 - aprilie 1921 şi februarie 1939 - aprilie 1941.

Numeroase personalităţi ale Ungariei au vizitat vara castelul, bucurându-se de seri de bal, când marele salon cu pian de la etaj devenea atracţia principală, se arată pe site-ul Artmark.

Arhitectura a fost atribuită lui Miklós Ybl, promotor al stilului neo-renascentist, însă nu există o dovadă clară în acest sens. Construit la sfârşitul secolului al XVIII-lea, conacul familiei Teleki era înconjurat de un parc de peste 16 hectare. În 1897, a fost modernizat în stil eclectic şi extins cu un etaj de către Géza Teleki (1843-1913), scriitor şi om politic, pentru scurt timp ministru de Interne. El a fost căsătorit cu Irén Murati (1852-1941), fiica unui negustor grec înstărit.

Pe lângă funcţiile politice, fiul celor doi, Pál Teleki, a fost geograf, membru al Academiei Ungare de Ştiinţă. Groful de la Pribileşti a urmărit să menţină autonomia Ungariei, evitând implicarea ţării în cel de-Al Doilea Război Mondial. Este o figură controversată deoarece a semnat o serie de decrete anti-semite, între care „numerus clausus” (număr limitat în instituţiile de învăţământ şi profesii). În 1938, a fost ministru al Culturii şi reprezentant al Ungariei la Dictatul de la Viena. În decembrie, a semnat tratatul de prietenie cu Iugoslavia, dar în aprilie 1941 amiralul Miklos Horthy a permis trupelor germane să treacă prin Ungaria spre Iugoslavia, decizie care l-a determinat, în numele onoarei, să se sinucidă a doua zi.

În dosarul de la Institutul Naţional al Patrimoniului este scris: „În acest conac s-au păstrat operele scrise ale membrilor familiei, actele familiei şi o bibliotecă renumită. Toate acestea, în timpul celui de al II-lea Război Mondial au fost distruse”.

După naţionalizarea din 1949, castelul a fost folosit în diverse scopuri, inclusiv ca sediu CAP, depozit pentru cereale, sală de cinema şi sală de bal.

A fost clasat monument istoric în 1962.

„Castelul este amplasat lângă drum, cu retragere de 20 de metri. Lângă el mai este o casă cu parter. Parcul castelului a fost distrus, fiind folosit drept teren agricol. Clădirea are 3 niveluri. Subsolul este numai pe o parte şi sub turn. Este din piatră brută cu boltiri. Parterul are două intrări pe laturile opuse. Mai este o intrare în turn. Deasupra intrării principale este un balcon şi o copertină de sticlă este pe latura de vest. Intrarea secundară, dinspre est, este formată din trei arcade, cu pridvor deschis, de unde se intră pe trei direcţii. La intrarea principală se află un hol mare unde este scara, iar etajul are un balcon de jur împrejur. La etaj, din balcon, se intră într-o cameră mare în care tavanul este susţinut de o grindă de ciment şi doi stâlpi metalici. Celelalte camere au uşi la parter şi etaj. Ferestrele de deasupra intrării au în partea superioară un semicerc, celelalte sunt drepte. Sunt două turnuri, unul cu plan pătrat, celălalt circular, ambele având intrări separate, din exterior. Turnul cu plan pătrat are o scară metalică, care urcă pentru patru niveluri. Pe latura de est, la ultimul etaj, are balcon. Turnul are coif piramidal cu turnuleţe la colţuri. Turnul cu plan circular comunică cu o scară secundară. Are coif conic. Cele două intrări la subsol sunt pe lângă turnuri. La etaj, pe colţul de S-E, este un banwindow. Deasupra intrării secundare la nivelul şarpantei este un fronton”.

Acelaşi document de clasare descrie materialele de construcţie folosite: fundaţie şi subsol din zid şi bolţi de piatră brută, zid portant din cărămidă, planşeu între parter şi etaj din grinzi metalice cu bolţişoare din cărămidă, deasupra etajului grinzi de lemn cu scândură tencuită, pardoseală din plăci de mozaic în hol şi parchet de stejar în camere, şarpantă de brad acoperită cu şindrilă, turnul pătrat acoperit cu ţiglă, iar celălalt acoperit cu tinichea. Deasupra intrării principale, exista o copertină din metal şi sticlă.

După căderea comunismului, domeniul nu a fost revendicat de urmaşi şi a trecut în proprietatea privată a comunei Satulung în anul 2006. Un an mai târziu, a fost achiziţionat de un urmaş englez al familiei Teleki, care plănuia să îl reabiliteze, însă nu a reuşit şi l-a vândut ulterior.