România Mare, România-Moldova, Dacia…

Unul dintre experţii politici a calificat drept „acutizare de primăvară” evenimentele ce s-au produs în weekendul acesta la Chişinău (marşul unioniştilor şi crearea consiliului de lichidare sub denumirea „Sfatul Țării – 2”).

Asemenea „acutizări” au loc anual: pe 27 martie, unioniştii din cele două ţări marchează aniversarea unirii Basarabiei cu România în 1918. Însă anul acesta, adepţii unirii au primit un motiv în plus pentru optimism.

Potrivit unor zvonuri insistente, administraţia americană a dat undă verde pentru realizarea proiectului „Unirea-2018” – aderarea Republicii Moldova la România în anul cînd se împlineşte un secol de la prima „Mare Unire”. Acest fapt a conferit încă un impuls atît pentru amploarea evenimentelor din 27 martie, cît şi pentru planurile unioniştilor, care visează să repete evenimentele de acum un veac.

În consecinţă, duminica trecută, adepţii unirii nu doar au trecut în marş prin centrul Chişinăului, cu prilejul aniversării a 98-a a includerii Basarabiei în statul român (ce-i drept, fără „anunţata” prezenţă a lui Traian Băsescu şi într-un număr mult mai mic de 50 de mii, declarat de organizatori). Dar şi au instituit aşa-zisul organ „reprezentativ” cu denumirea „Sfatul Țării – 2”, menit să elaboreze o strategie şi documentele necesare pentru preconizata unire. A fost aprobată Foaia de parcurs -2018 – un plan de acţiuni concrete de lichidare a statalităţii moldoveneşti. Şi chiar au început să discute variantele denumirii: Marea Românie, România-Moldova, Dacia.

“Foile de parcurs”: diferenţe de abordare

Însă cu toată euforia şi planurile de a „îndeplini cincinalul (unirea celor două ţări) în trei ani, deja astăzi, unioniştii moldoveni şi cei români demonstrează că nu există o poziţie unică privind faptul cum trebuie să se desfăşoare „Unirea-2018”.

Unioniştii din Moldova insistă asupra egalităţii şi a integrării treptate a „celor două state româneşti”. Precum a declarat duminică, în cadrul congresului de constituire a „Sfatului Țării – 2”, şeful grupului de iniţiativă, redactorul-şef al publicaţiei „Literatura şi arta”, Nicolae Dabija, la prima etapă, statul unit trebuie să se numească „România – Republica Moldova”, să aibă două capitale şi două guverne.

Principiul procesului de unire treptate este prevăzut şi în „Declaraţia privind unirea Basarabiei cu România”, adoptată la congresul „Sfatului Ţării – 2”. „Implementarea etapelor şi principiilor, prevăzute în Foaia de parcurs – Reunirea 2018”, se arată în primul punct al acestui document.

Însuşi planul de unire, elaborat de unioniştii moldoveni, prevede intrarea întregului teritoriu al actualei Republici Moldova sub legislația din România actuală (practic numai astfel și teritoriul dintre Prut și Nistru va deveni automat parte a UE și NATO); unificarea instituțiilor naționale gen Curtea Constituțională, Consiliul Concurenței, ANRE, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Casa Națională de Pensii etc.; reforma administrativ-teritorială: Moldova revine la judeţe.

Crearea unui guvern şi parlament unic: în instituţiile publice unificate 5/6 revine părţii române, 1/6 – celei moldoveneşti. Totodată, în primii 20 de ani, partea moldovenească urmează să obţină o cotă garantată de 1 la 6 în guvernul şi parlamentul statului reunificat.

Introducerea pe teritoriul statului reunificat a unei valute unice şi trecerea sistemului bancar din RM în gestiunea Băncii Naţionale a României. Aducerea pensiilor pe teritoriul actualei RM la nivelul pensiilor achitate în România chiar din prima zi a reunificării. Acelaşi lucru se referă şi la salariile bugetarilor.

Crearea unui fond investiţional unic (cel puţin 2% din PIB) pe un termen de 25 de ani, destinat atenuării diferențelor de dezvoltare a populaţiei şi a convergenţei economiilor „celor două state româneşti”. Garantarea alocării cel puțin a unei șesimi din fondurile structurale europene puse la dispoziția României pentru infrastructura și proiectele de dezvoltare de pe teritoriul actualei Republici Moldova.

Documentul mai prevede elaborarea unei „agende clare pentru soluţionarea conflictului transnistrean”, în cadrul negocierilor directe dintre Bucureşti şi Moscova.

Totuşi, în cadrul congresului de duminică a fost înaintată şi o altă propunere de soluţionare a problemei transnistrene: Nicolae Dabija a propus să dăruim Transnistria Ucrainei în schimbul retrocedării Basarabiei de Sud şi a Bucovinei de Nord. Iar România este gata să „ierte păcatele” Rusiei, cu condiţia că nu va împiedica unirea Moldovei cu România.

Drept „ora X”, în Foaia de parcurs este indicat anul 2018 – o dată sacrală pentru adepţii unirii. Pînă atunci, unioniştii moldoveni intenţionează să desfăşoare o campanie de explicare în rîndul întregii populații din Republica Moldova privind beneficiile unui stat comun cu România, asigurarea susţinerii reunificării cu România din partea a cel puţin jumătate din populaţia ţării (!), atingerea unui consens între partidele politice (mai ales între cele parlamentare) pentru aprobarea ideii de reunificare; informarea partenerilor europeni despre modificarea frontierelor în această parte a continentului şi asigurarea unui „lobby internaţional” a ideii unirii; aprobarea în parlamentele celor două ţări a principiilor de bază a „reunificării Moldovei cu România”. Iar deja după proclamarea politică a unirii, să desfăşoare un referendum „pe întreg teritoriul statului reunificat” privind adoptarea noii Constituţii.

„Foaia de parcurs a reunificării” unioniştilor moldoveni este aproape o replică fidelă a „Foii de parcurs a reunificării”, elaborate de fostul consilier al premierului României, expertului Fundaţiei Universitare a Mării Negre a Academiei Române Petrişor Peiu. Se pare că proiectul Peiu a stat la baza acestui document. Totuşi, aceste documente diferă unul de altul.

Planul lui Petrişor Peiu nu prevede nici un fel de etape, perioadă de tranziţie, două capitale, două guverne, la care au făcut aluzie participanţii congresului de duminică de la Chişinău. Capitala ţării rămîne Bucureştiul, iar procesul de reunificare va fi momentan, fără etape intermediare şi asimilare treptată.

„Singura metodă de a genera efecte maxime şi definitive de apartenenţă la structurile euroatlantice de securitate (NATO) şi la cele politice din Europa (UE) – este plasarea teritoriului dintre Prut şi Nistru sub administrarea completă a legislaţiei române. Orice altă abordare doar va îngreuna procesul de reunificare şi îl va pune în pericol. Noi nu avem nici timp, nici resurse instituţionale pentru a desfăşura experimente”, a menţionat autorul.

Petrişor Peiu propune includerea noilor minorităţi naţionale pentru România în societatea românească după modelul adoptat faţă de minoritatea maghiară. Iar pentru soluţionarea conflictului transnistrean, trebuie de trecut de la formatul de negocieri în format 5+2 la formatul 2+1 (Bucureşti-Chişinău-Moscova) şi de efectuat un schimb de populaţii de pe cele două maluri ale Nistrului – strămutarea a 100-120 de mii de „români” transnistreni, fapt ce, potrivit estimărilor expertului român, va costa în jur de $500 de milioane.

Preţul unirii

Spre deosebire de unioniştii moldoveni şi „optimistul” Peiu, Bucureştiul înţelege perfect ce consecinţe economice şi politice va avea pentru el „unirea momentană”-2018.

De acea, săptămîna trecută, în cadrul unor dezbateri publice „Dialog pentru România”, preşedintele Klaus Iohannis a declarat că „să pui acum întrebarea unirii Moldovei cu România pare un demers puţin serios”.

„Dacă ne uităm în jur, problema Transnistriei, (...) este o chestiune a stabilităţii economice, combaterii corupţiei, care, indiferent cum o vedem, se află într-o parte şi în alta a Prutului la niveluri foarte diferite, şi atunci, după ce rezolvăm aceste probleme pentru care cunoaştem soluţiile, putem să abordăm şi problemele mai complicate şi să începem să discutăm”, a spus preşedintele român.

Iar Partidul său Naţional Liberal, care susţine ideea unionismului în principiu, a elaborat un proiect nu de unire „momentană” ca cel al lui Peiu, ci de reunificare treptată a economiilor, politicilor sociale, infrastructurii, sistemelor de educaţie, spaţiului mediatic şi altor domenii din cele două ţări.

Bucureştiul are în faţa ochilor exemplul Germaniei, care deja a plătit circa 2,5 trilioane de euro (2,7 trilioane de dolari) din momentul unificării RFG şi RDG, acum un sfert de veac.

În pofida faptului că posibilităţile financiare ale Berlinului sînt net superioare posibilităţilor Bucureştiului, iar nivelul de viaţă în fosta RDG era cu mult mai mare decît cel din Moldova contemporană, procesul de egalare a nivelului de viaţă şi de competitivitate a teritoriilor din Est şi Vest continuă şi în prezent. Landurile donatoare din sud şi vestul ţări (Hessen, Hamburg, Baden-Württemberg, Bavaria și Renania de Nord-Westfalia) continuă să plătească pentru egalarea diferenţelor financiare dintre Vestul „bogat” şi Estul sărac din Germania.

România a calculat demult (cifrele sînt actualizate periodic) cît va costa planul unirii.

Încă în anul 2006, cînd preşedintele Traian Băsescu a propus Moldovei să adere împreună cu România la Uniunea Europeană, renunţînd la Transnistria, ziarul românesc „Cotidianul” publicase estimările experţilor referitoare la prețul unirii cu RM – cel puţin 30-35 de miliarde de euro, în primii 5 ani. Şi chiar în cazul reorientării spre RM a unor fluxuri financiare din Europa destinate României în cadrul unor proiecte, cheltuielile Bucureştiului pentru unire se vor reduce pînă la 20-25 de miliarde de euro, în primii 5 ani.

„Potrivit acestor calcule, Bucureştiul va trebui să cheltuiască anual 5% din PIB, ceea ce e prea mult faţă de posibilităţile noastre şi e posibil ca noi să destabilizăm economia”, a spus atunci ministrul finanţelor al României, Sebastian Vlădescu.
Doi ani mai tîrziu, un plan detaliat al cheltuielilor pentru unire a fost publicat şi de „Ziarul Financiar”. Potrivit estimărilor publicaţiei, unirea va costa Bucureştiul 200 de miliarde de euro în următorii 25-30 de ani. Postul de televiziune DIgi24 indica o altă cifră – 150 de miliarde de euro timp de 20 de ani.

Studiul efectuat în 2014 de Fundaţia Universitară a Mării Negre sub egida Academiei Române a arătat că doar pentru egalarea pensiilor pentru 670 de mii de pensionari moldoveni va fi necesară suplimentarea bugetului cu 1 miliard de euro. Alte 550 de milioane – pentru egalarea salariilor bugetarilor moldoveni şi români. Totodată, estimările au arătat că după unirea României cu Moldova, PIB-ul ţării pe cap de locuitor va cădea de la 6800 pînă la 5700 de euro.

Iar potrivit datelor publicate de romanialibera.ro în ajunul evenimentelor din 27 martie curent, pentru „ apropierea nivelului economiei basarabene de nivelul ţării-mamă, România va trebui să investească în Basarabia 180 de miliarde de euro”. Alți 11 miliarde de euro vor trebui prevăzuți în buget „pentru acoperirea necesităţilor Basarabiei”. România nu va putea ţine piept acestor sume, recunosc experţii români.

Petrişor Peiu, elaborînd „Foaia de parcurs a reunificării”, a propus ca o parte din cheltuieli pentru unire să fie acoperite din fondurile structurale ale UE, o parte – cu ajutorul investiţiilor şi emiterea de obligaţiuni. Însă va dori oare Uniunea Europeană, care are problemele sale, să ofere aceşti bani? Or, în afara cheltuielilor financiare colosale, unirea „celor două state româneşti” ar putea avea un şir de consecinţe nedorite pentru Bruxelles. Cel puţin – la creşterea dispoziţiilor revizioniste în ţările din jurul Românei, în primul rînd, în Ungaria. Maximum – la tensionarea situaţiei în această parte a continentului.

Deşi, potrivit sondajelor sociologice, numărul adepţilor unirii cu România în Moldova a crescut în ultimii ani de la 10% pînă la 20%, majoritatea absolută a ţării pledînd în continuare împotriva unirii. Iar în afara conflictului transnistrean îngheţat, după unire, Bucureştiul va mai obţine drept supliment la teritoriile de peste Prut Găgăuzia şi raioanele din nordul Moldovei, care sînt proruseşti.

Precum a declarat recent, comentînd perspectivele ideii unionismului, ambasadorul RM la Bucureşti, Mihail Gribincea, Moldova contemporană se deosebeşte radical de Basarabia din 1918 – „atît prin componenţa naţională a populaţiei şi prin frontiere, cît şi prin elita politică”. Iată una dintre aceste diferenţe cardinale: în cazul intrării Republicii Moldova în componenţa României, Găgăuzia şi-ar putea declara independenţa.

Unii comentatori moldoveni invocă faptul că proiectul Unirea-2018 ar putea provoca un conflict militar în Moldova. Iar acest fapt va tensiona situaţia regională, deoarece România este membră a NATO. Poate SUA, susţinînd ideea unirii-2018, asta îşi doresc, însă un nou conflict la frontierele estice nu pare să intre în planurile Bruxelles-ului. De aceea, este puţin probabil că Uniunea Europeană va începe finanţarea unirii „celor două state româneşti”, aşa cum planifică autorii „foilor de parcurs ale reunificării”.

Aşa că, oricît ar reflecta unioniştii de pe cele două maluri ale Prutului în ajunul aniversării a o sută de ani de la „Marea Unire”, nici Bucureştiul (ținînd cont de declaraţiile lui Klaus Iohannis), nici Bruxelles-ul nu vor forţa procesul de unificare. Nu este interesat nici Chişinăul, pentru care unirea cu România înseamnă pierderea accesului nelimitat la troaca bugetară şi la creditele şi granturile străine.

Apropo, încă o nuanţă pe care adepţii unirii preferă să o treacă cu vederea atunci cînd promit salarii şi pensii majorate după unirea Moldovei cu România. În prezent, datoria publică externă a României constituie $5 765 pe cap de locuitor. În Republica Moldova acest indicator este egal cu 1,7 mii de euro. Astfel, în urma realizării proiectului de reunificare, cetăţenii moldoveni vor trebui să împartă cu locuitorii României şi povara datoriei publice externe.